ProZ.com translation contests »
1st Annual ProZ.com Translation Contest: "Awakening" » English to Romanian » Entry by Oana Popovici

Source text in English

Translation by Oana Popovici (#7073)

Heathrow Airport is one of the few places in England you can be sure of seeing a gun. These guns are carried by policemen in short-sleeved shirts and black flak-jackets, alert for terrorists about to blow up Tie-Rack. They are unlikely to confront me directly, but if they do I shall tell them the truth. I shall state my business. I’m planning to stop at Heathrow Airport until I see someone I know. (...)

Astonishingly, I wait for thirty-nine minutes and don’t see one person I know. Not one, and no-one knows me. I’m as anonymous as the drivers with their universal name-cards (some surnames I know), except the drivers are better dressed. Since the kids, whatever I wear looks like pyjamas. Coats, shirts, T-shirts, jeans, suits; like slept-in pyjamas. (...)

I hear myself thinking about all the people I know who have let me down by not leaving early on a Tuesday morning for glamorous European destinations. My former colleagues from the insurance office must still be stuck at their desks, like I always said they would be, when I was stuck there too, wasting my time and unable to settle while Ally moved steadily onward, getting her PhD and her first research fellowship at Reading University, her first promotion.

Our more recent grown-up friends, who have serious jobs and who therefore I half expect to be seeing any moment now, tell me that home-making is a perfectly decent occupation for a man, courageous even, yes, manly to stay at home with the kids. These friends of ours are primarily Ally’s friends. I don’t seem to know anyone anymore, and away from the children and the overhead planes, hearing myself think, I hear the thoughts of a whinger. This is not what I had been hoping to hear.

I start crying, not grimacing or sobbing, just big silent tears rolling down my cheeks. I don’t want anyone I know to see me crying, because I’m not the kind of person who cracks up at Heathrow airport some nothing Tuesday morning. I manage our house impeccably, like a business. It’s a serious job. I have spreadsheets to monitor the hoover-bag situation and colour-coded print-outs about the ethical consequences of nappies. I am not myself this morning. I don’t know who I am.
Aeroportul Heathrow e unul dintre puţinele locuri din Anglia unde poţi fi sigur că ai să vezi măcar o armă de foc. Armele astea sunt purtate de poliţişti îmbrăcaţi în cămăşi cu mânecă scurtă şi veste antiglonţ de culoare neagră, cu ochii-n patru după terorişti ce-ar fi pe cale să arunce în aer Tie-Rack. Probabil nu mă vor aborda direct, şi dacă o vor face, o să le spun adevărul. O să le explic care-i treaba. Am de gând să rămân la aeroportul Heathrow până văd vreun cunoscut. (…)

Surprinzător, aştept timp de treizeci şi nouă de minute şi nu văd nici un cunoscut. Nici măcar unul, şi nimeni nu mă cunoaşte pe mine. Sunt la fel de anonim ca şi şoferii cu ecusoanele lor universale (unele nume le cunosc) doar că şoferii sunt mai bine îmbrăcaţi. De când au apărut copiii, orice haină port arată ca o pijama. Sacouri, cămăşi, tricouri, blugi, costume; parcă-s pijamale în care s-a dormit (…)

Îmi aud gândurile îndreptate spre toţi oamenii pe care-i cunosc şi m-au dezamăgit, pentru că nu au plecat in zorii unei zile de marţi spre încântătoare destinaţii europene. Foştii mei colegi de la agenţia de asigurări trebuie să fie încă blocaţi la birourile lor, aşa cum am zis mereu că vor fi, când şi eu eram blocat acolo, pierzându-mi vremea şi nefiind în stare să prind rădăcini, în timp ce Ally făcea progrese constante, luându-şi doctoratul şi prima bursă de cercetare la Universitatea din Reading, prima ei promovare.

Prietenii noştri mai noi, oameni în toată firea, care au slujbe serioase şi pe care de asta mă cam aştept să-i zăresc din clipă-n clipă, îmi spun că a fi casnic e o îndeletnicire absolut decentă pentru un bărbat, chiar curajoasă, da, e o chestie bărbătească să stai acasă cu copiii. Prietenii ăştia ai noştri sunt în primul rând prietenii lui Ally. Eu parcă nu mai cunosc pe nimeni de-acuma, şi, departe de copii şi de avioanele de deasupra, auzindu-mi gândurile, le aud pe cele ale unui smiorcăit. Nu-i ceea ce speram să aud.

Încep să plâng, fără grimase sau suspine, doar cu lacrimi mari şi mute ce mi se rostogolesc pe obraji. Nu vreau să mă vadă plângând nici unul dintre cunoscuţii mei, pentru că nu-s genul de persoană ce-şi dă în petic la aeroportul Heathrow într-o dimineaţă de marţi fără sens. Mă ocup de casă într-o manieră ireproşabilă, ca de o afacere. E o treabă serioasă. Ţin tabele pentru a supraveghea starea sacului de la aspirator şi bileţele cu coduri de culori despre urmările de ordin moral ale scutecelor. Nu sunt eu însumi în dimineaţa asta. Nu ştiu cine sunt.